Mânăstirea Verbila

La numai 15 km de Ploiești, într-un peisaj cu adevărat mirific, aproape neștiută de vizitatorii dornici să se încarce spiritualicește, se află Mănăstirea Verbila. Unul dintre cele mai vechi așezăminte de acest fel păstrează încă, în toate pietrele răspândite prin curte, urmele trecerii lui Mihai Viteazu. Puțini sunt cei care știu că marele voievod, înainte de a pleca spre Ardeal, ca să-și împlinească visul de a uni cele trei țări românești sub un singur sceptru, a intrat în sfânta mănăstire din Vărbila să se roage.

S-au început lucrări în multe rânduri, niciodată finalizându-se. Banii pentru restaurarea ei întârzie. Locuitorii satului, în mare parte sunt rromi, urmași ai familiilor ce trăiau pe lângă mănăstire. Doar ei au contribuit, după puterile lor, pentru lucrările inerente. Fără un sprijin substanțial, mănăstirea poate să dispară în scurt timp.

Nu sunt la Vărbila nici chilii cochete, nici maici sfătoase, nici călugări hârșiți. Doar zidurile grele și groase, cât statul a doi bărbați puternici, ca niște tauri. Și beciurile păstrate, îndrăznesc să spun, în stare destul de bună, dacă luăm în calcul că ele au fost ridicate în 1532. Și clopotnița, veche deodată cu mânăstirea, a cărei scară șubredă scârțâie lugubru, când vreun pas omenesc se încumetă vitejește s-o urce.

Și biserica, bătrână de secole, unde sătenii din Vărbila vin duminica și la ceas de sărbătoare să se roage, să se închine, să aprindă de sufletul morților o lumânare. Patina vremii se simte deopotrivă, afară și înăuntru. Un iz arhaic plutește peste fiecare colțișor din biserică. Icoane vechi, realizate pe lemn mâncat de carii și măcinat de ani pot fi văzute aici. Pe pereți, picturi șterse aproape de timpul nemilos rezistă de secole în micul lăcaș de cult. Din ele surâd abia perceptibil chipuri uitate de mult de lume. Aproape nimeni nu-și mai bate azi capul cu ele.

Sătenii din Vărbila, obișnuiții slujbelor ținute în bisericuță, în mare parte rromi, au alte preocupări și probleme decât să se uite pe pereți, după portrete abia vizibile. Undeva, lângă ușa de la intrare, sub niște dale de piatră, ascunse discret privirii se găsesc două morminte. După cum arată inscripțiile descifrate cu trudă și migală de Nicolae Iorga, în 1939, și așezate astăzi în fața intrării, aici s-ar afla îngropate rudele lui Mihai Viteazu: Maria Caplea și boierul Stanciu.

Radu Paisie Călugărul, tatăl lui Pătrașcu Vodă și bunicul lui Mihai Viteazu, avea în zona comunei Iordăcheanu din județul Prahova moșii întinse și bogate. Pe lângă acesta, pe frontispiciul mănăstirii apar ca adevărați ctitori marele spătar Dragomir, Toma Banul și vistiernicul Crăcea. Toți au avut prin ei și familiile lor strânse legături cu Radu Paisie și cu urmașii lui.

Însemnările care au ajuns până la noi despre aceştia nu sunt foarte multe, dar se ştie că toţi trei au fost decapitaţi de-a lungul timpului pentru viclenie şi uneltiri mârşave. Toma Banul a avut două fiice, pe Calea şi Caplea. Fiul uneia dintre ele, Dragomir, a fost mare vornic al lui Mihai Viteazul şi s-a căsătorit cu Voica, al cărei frate, Preda, s-a însurat cu Florica, fiica voievodului.

Se spune că voievodul făcea prin preajma Mănăstirii Vărbila şi prin alte localităţi prahovene drumuri şi cu treabă şi fără. Încă din tinereţe, de la prima sa dragoste, a avut legături cu locurile acestea. Ba pe la Târgşor, ba pe la Ploieşti, pe care de altfel îl şi transformă din sat în târg, ba pe la Gherghiţa, ba pe la Băicoi. Fostul ban al Craiovei s-a legat indiscutabil de plaiurile prahovene. Poate că îl atrăgea frumuseţea lor, îmbinarea perfectă dintre câmpurile total nevălurite şi dealurile împădurite, iar ceva mai încolo muntele de piatră.

Oamenii din Vărbila spun, aşa cum au auzit şi ei de la înaintaşii lor, că aici, în apropiere de mănăstire, era un pisc de pe care, în nopţile senine de vară se vedea, fără probleme, marea. Era o privelişte ca în palmă şi se poate ca voievodul să fi ales punctul acesta din motive absolut şi strict strategice. De aici putea să urmărească armatele duşmanilor săi, care se pregăteau să-l atace. Din cele 20 de moşii pe care le avea în zona Tohani, Mihai se oprea adesea la Vărbila.

Mănăstirea nu avea, cum s-ar putea crede, alei cu crăiţe şi trandafiri, nici cuhnii mirosind a prăjituri pufoase, nici iatace parfumate pentru doamne. Dimpotrivă, totul era auster şi sobru. Era, după cum spun cei care s-au ocupat de istoria locurilor, pe măsura sufletului chinuit al domnitorului. Când venea aici, acesta urca discret în clopotniţă, unde se sfătuia cu popa Stan şi alţi prelaţi şi li se confesa. Poate le cerea ajutor pentru planurile măreţe pe care le avea. Poate simţea doar nevoia să se încarce spiritual. Se spune că, în 1599, la începutul lunii octombrie, Mihai ţinuse post.

Ţinea, de altfel, toate posturile. Înainte de bătălia de pe râul Bucovel, din apropiere de mănăstire, a intrat curios în beciurile acesteia. A privit rafturile pline cu alimente conservate, a mirosit brânzeturile, peştele sărat, carnea afumată, a gustat o ulcică plină ochi cu vin rubiniu şi le-a spus călugărilor că se va întoarce din Ardeal cât de repede poate: „Să-mi păstraţi şi mie din bunătăţile astea! Vreau să mă înfrupt alături de voi din ele“. S-a dus apoi în biserică şi, văzând că numai bunicul său este pictat pe pereţii ei, a hotărât ca, la întoarcerea sa din bătălia pentru întregirea neamului, să dea ordin să fie realizate portretele întregii familii, inclusiv al lui Mircea cel Bătrân, din care începuse să se socoată coborâtor. „În bisericuţa asta de taină – ar fi spus – trebuie să se afle tot neamul de voievozi.“

Mihai era însă, dincolo de toate aparenţele, îngrijorat. Trimisese solie la generalul Basta şi la comisarii imperiali, cerând ajutor. Răspunsul întârzia. Familia îi era aşteptată drept zălog la Braşov. O noapte întreagă, Mihai n-a închis un ochi. Din curtea mănăstirii ieşise discret şi se dusese printre bordeiele ţigăneşti ale robilor mănăstirii, înşirate chiar pe lângă gardul acesteia. Dimineaţa, cutele dintre sprâncene îi erau atât de adâncite, că şi călugării, care văzuseră multe la viaţa lor, s-au mirat. Toţi l-au aşteptat pe domnitor să se întoarcă şi să facă ce promisese în noaptea aceea, dar el nu s-a mai întors niciodată.

Cursul istoriei avea să se precipite. Numai capul lui, 400 de ani mai târziu, avea să poposească la Mănăstirea Vărbila. A fost singurul loc al lungului drum unde s-a ţinut o slujbă de pomenire. Pentru câteva ore, atunci, în 2001, la locul de taină al rugilor sale au adăstat 60 dintre călăreţii săi. Evenimentul a fost regizat de primarul de atunci al comunei, Ioan Poiană, profesor de istorie şi admirator al lui Mihai Viteazul, care a adus la mănăstire oameni din comună, deghizaţi în călăreţi, pentru a da amploare şi veridicitate episodului. Şi acum, prin tunelul timpului, să ne întoarcem grabnic în cea mai stringentă actualitate.

Ca şi primăria, o astfel de pasiune pentru Mihai Viteazul are şi preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma. Prin grija acestuia a ajuns la Vărbila, pentru reconstituirea clopotniţei, un miliard de lei vechi. Mănăstirea Vărbila este un monument istoric de o mare importanţă pentru spiritualitatea prahoveană. Dar banii pentru restaurarea ei întârzie. Locuitorii satului, în mare parte sunt rromi, urmaşi ai familiilor ce trăiau în vremea voievodului pe lângă mănăstire. Doar ei au contribuit, după puterile lor, pentru lucrările inerente. Fără un sprijin substanţial mănăstirea poate să dispară în scurt timp.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.