Mănăstirea Cârța

Pe drumul dintre Sibiu și Brașov, la o aruncătură de băț de capătul din nord al Transfăgărășanului, se află o mică așezare numită cândva, Kierz. În dialectul săsesc al vechilor sălășluitori asta însemna lumânare sau poate candelă. De aici și denumirea actuală, Cârța.
Partea surprinzătoare e constituită de ruinele unei foste abații cisterciene și de biserica evanghelică, care împreună dau naștere unui ansamblu ce poate stârni curiozitatea.
Abația Cârța (în latină Monasterium Beatae Mariae Virginis in Candelis de Kerch), în vremea călugărilor cistercieni, acum opt sute de ani, se crede că arăta cam așa:Mănăstirea Cârța

Iar aceasta este o imagine de acum.Mănăstirea Cârța 1

Mânăstirea a fost întemeiată de călugării cistercieni în 1205-1206 şi reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante monumente ale goticului timpuriu din această parte a Europei. Datarea întemeierii apare într-un document emis în Cancelaria regală maghiară în anul 1223 şi în textul acestei diplome regale se arată că teritoriul pe care a fost ridicată abaţia Cârţa a fost donat de către regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235) lui Benedict, voievod al Transilvaniei, în timpul dinastiei arpadiene.

Ordinul cistercian a apărut în jurul anului 1100, când se pare că Europa apuseană trăia vremuri tulburi. Ordinele călugăreşti uitaseră de cele religioase şi de grijile sufletului. Principiul formulat de Benedict de Murcia: ,,cu cât sporesc bunurile materiale, cu atât se împuţinează cele spirituale” era aplicat de tot mai puţine mânăstiri, așa încât, în anul 1096, undeva în jurul mlaştinilor de pe râul Saon, în Franţa, o mână de călugări conduşi de Robert de Molesme pun bazele unui nou ordin cu severe reguli monahale: sărăcie, tăcere, castitate, asceză şi rugăciuni neîntrerupte. Mânăstirea se numea Citeaux, în latină Cistercium (trestie) de unde şi denumirea ,,Mânăstirea dintre trestii”. Călugării hotărâseră să sece mlaştini şi să nu clădească decât pe locul acestora.Mănăstirea Cârța 2
Spre deosebire de fastuoasele mânăstiri benedictine, care tronau pe culmile dealurilor, ei alegeau doar văi pustii şi neprimitoare, înconjurate de codrii, ca să câstige pământ ce altfel nu folosea nimănui. Aveau un stil de viaţă plin de îngrădiri. Nu aveau voie să facă foc, nu aveau voie sa mănânce carne, vorbeau doar strictul necesar şi munceau de dimineaţă până seara în interesul credincioşilor.
Se crede că ei au dus prin Europa soiurile de viţă nobilă din Burgundia. Posteau mai tot anul. Se mulţumeau doar cu brânză, castane si fierturi din frunze de fag. Doctrina lor religioasă nu era doar contemplativă, ci si practică. Nu aveau chilii şi dormeau toţi într-o cameră, pe paie. Se trezeau la trei dimineaţa şi din trei în trei ore aveau slujbe religioase. În timpul verii, cistercieni risipiți pe intregul continent, din Irlanda pâna la Cârţa, se întalneau în Burgundia, la abaţia de la Pontigny, unde își împărtășau cunoștințele și priceperea. Datorită vieţii austere nu trăiau mai mult de 40 de ani.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.