Mănăstirea Sf Nicolae Balamuci – Sitaru

Mănăstirea Balamuci sau Mănăstirea Sitaru este o mănăstire ortodoxă din România, situată în apropierea satuluiSitaru din comuna Grădiștea (județul Ilfov). Mănăstirea este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice

Numele de Balamuci însoţeşte încă de la început mănăstirea fiind consemnat în hrisoavele vremii şi cel mai probabil nu vine de la locul de tratare al bolnavilor mintal (ca în cazul Mănăstirii Balamuci sau Malamuc din judeţul Prahova, unde a existat în secolul XIX un spital de boli mintale), ci de la o strămoaşă a ctitorului pe numele ei Muşa Greceanu (+1548), care a stăpânit cândva aceste locuri şi s-a înecat într-o vale din apropiere. De la „Valea Muşii” s-a ajuns la „Balamuci” prin intermediul unor transliterări şi alterări fonetice plauzibile. Unii susţin că numele ar proveni de la  primii călugări care s-ar fi nevoit ca „nebuni pentru Hristos”.

Papa Greceanu este o figură remarcabilă în istoria Ţării Româneşti. Străbunic al lui Constantin Brâncoveanu prin fiica sa Păuna, bunica domnitorului, în anul 632 are o moarte violentă, în războiul pentru tron dus împotriva lui Matei Basarab. Un fiu al lui Papa Greceanu, Fota Spătarul este înmormântat în pronaosul bisericii de la Balamuci, în martie 1640. Acesta este singurul mormânt din interiorul bisericii.

În anul 1656, mănăstirea este vizitată de Patriarhul Macarie al Antiohiei însoţit de diaconul său Paul de Alep. Acesta din urmă ne lasă o luminoasă descriere a locului: „am sosit la o mănăstire cu hramul ”Sf. Nicolae”, numită Mănăstirea în apă. E situată pe marginea unui râu. Sănătate şi fericire celor din jurul lui. Parcă ar fi chiar râul din Alep, tot astfel îi e culoarea de argintie, apele de dulci şi tot atât de aproape rândurile de sălcii ce au crescut pe ţărmurile sale.”

Mănăstirea a avut mai multe metoace şi moşii şi la rândul ei a fost închinată Mănăstirii ”Sfinţii Părinţi din Ianina” (cunoscută şi ca Mănăstirea Paterias din Rumelia) şi a devenit în secolul al XX-lea, în două rânduri, schit al Mănăstirii Căldăruşani.

În secolul al XVII-lea, Mănăstirea Sitaru devenise metoc al Mănăstirii Sărindar şi împreună cu aceasta era închinată Mănăstirii ”Sfinţii Părinţi din Ianina”. Cel mai probabil că, domnitorul Matei Basarab, care a confiscat averea potrivnicului său Papa Greceanu, după moartea acestui din 1632 a transformat Mănăstirea Balamuci în metoc al Mănăstirii Sărindar, propria sa ctitorie, abia după construcţia acesteia din anii 1651-1652.

Pisania de la intrarea în biserică datând din anul 1752, ne arată că biserica de zid ridicată de Papa Greceanu „trecând multă vreme, învechindu-se şi dărăpănându-se, s-a ridicat de iznoavă, din temelie şi s-a înfrumuseţat” de către egumenul Antim al Mănăstirii Sărindar şi Jupan Gheorghe. Există îndoieli că restaurarea s-ar fi făcut „din temelie”, dar se ştie că acum i s-a adăugat pridvorul susţinut de coloane de piatră, precum şi coloanele şi zidul care desparte naosul de pronaos.

În anul 1753 „s-a înfrumuseţat biserica înăuntru şi în afară”, fiind pictată de preoţii Dima şi Neacşa din Braşov cu ucenicii lor, după cum ne arată pisania pictată de la proscomidiar. Probabil lucrările erau începute la momentul punerii pisaniei de piatră de la intrarea în biserică. „Înfrumseţarea” se poate referi şi la catapeteasma de lemn sculptat care aparţine aceleaşi epoci.

Pictura este realizată în stil brâncovenesc urmând un program iconografic clasic. Zugravii din Braşov au pictat şi alte biserici în localităţi apropiate. A fost restaurată în urmă cu 25 de ani şi se află acum într-o stare foarte bună. Ea încântă atât privirea credinciosului cât şi a specialistului.

În timpul lucrărilor de restaurare a picturii exterioare, dintre anii 1988-1993, au fost descoperite urme de proiectile de artilerie uşoară, ce se imprimaseră în tencuiala umedă în urmă cu mai mult de 200 de ani, mărturie a istoriei zbuciumate a locului. Din anul 1778 datează prima menţiune a Mănăstirii Sitaru într-o lucrare tipărită, aşezământul fiind amintit în memoriile generalului von Bauer, Memoires historique et geographique sur le Valchie, Frankfurt-Leipzig, 1778.

În anul 1802, un cutremur puternic care a distrus sau afectat mai multe biserici şi mănăstiri din Ţara Românească distruge şi turla principală a bisericii Sitaru. Reparaţia imediată înlocuieşte turla cu o boltă de scânduri, intervenţie care va aduce multe neajunsuri bisericii datorită sistemului de acoperire inadecvat, cu urmări grave de-a lungul secolului al XIX-lea. Abia în anul 1962 este rezidită turla principală.

Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1864 a afectat şi Mănăstirea Sitaru. Potrivit unor descoperiri de arhivă recente, mănăstirea nu era complet pustiită aşa cum s-a crezut mult timp, ci a continuat să funcţioneze, dar cu un personal redus. Averea mănăstirii se restrânge la biserică şi curtea acesteia, iar monahii nu mai aveau dreptul nici măcar să adune vreascuri din pădurea ce le aparţinuse înainte. E drept, primeau un mic salariu de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Deşi îşi pierde toate averile în 1864, mănăstirea încetează să mai fie închinată grecilor, iar de la sfârşitul anului încetează să mai depindă de Mănăstirea Sărindar, fiind trecută în subordinea directă a Mitropoliei şi Ministerului Cultelor. În anul 1865, urmare a Legii Rurale, la solicitarea egumenului Constantin Duhomnicu, mănăstirea primeşte un teren de 17 pogoane de pământ arabil. În 1868, din ordinul Ministerului de Interne, în incintă este deschis un penitenciar pentru delicvenţii minori. Schimbările aduse de noua epocă încep să afecteze viaţa mănăstirii. Monahii sunt nevoiţi să cedeze toate spaţiile care nu le sunt strict necesare în favoarea delicvenţilor, dar cu toate acestea continuă să săvârşească slujbele şi să păstreze rânduiala monahală, până când, după patru ani, penitenciarul este transferat în Moldova.

În anul 1887 mănăstirea avea cinci vieţuitori, dintre care doi preoţi. Treptat se pustieşte până la moartea, în anul 1915, a ultimului vieţuitor, un preot bătrân şi înduhovnicit pe nume Gheorghe, de care mănăstirea va rămâne legată în conştiinţa localnicilor, care o numeau „Biserica popa Gheorghe din luncă”.

Abia în 1928 doi monahi de la Mănăstirea Căldăruşani, Atanasie şi Martirie, mergând prin pădure şi găsind mănăstirea părăsită, cer binecuvântarea stareţului lor şi se aşează aici. Şi astfel Mănăstirea Sitaru devine pentru prima dată metoc al Mănăstirii Căldăruşani, cu Atanasie ca egumen. În anul 1944 se stabilesc aici un număr de 24 de vieţuitori de la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Basarabia ce se retrăseseră din faţa tancurilor sovietice. Odată cu venirea călugărilor basarabeni, în anul 1946, mănăstirea prinde viaţă şi iese de sub autoritatea Mănăstirii Căldăruşani. În anul 1948, vremurile grele şi neajunsurile împuţinează obştea care ajunge la doar nouă vieţuitori. Mănăstirea devine în această perioadă şi loc de canon pentru clericii indisciplinaţi.

O nouă pustiire este pregătită de autorităţile comuniste prin decretul 410/1959 privind restrângerea vieţii monahale. În 1962 doar un singur vieţuitor – părintele Veniamin Gavrilovici – mai rămâne în mănăstire, şi aceasta doar pentru că era licenţiat în teologie şi nu putea fi alungat. Acum, pentru a doua oară, Sitaru devine schit al Căldăruşanilor.

Între anii 1960-1962, ca urmare a intervenţiilor repetate ale stareţului Veniamin Gavrilovici sunt efectuate lucrări de restaurare la biserica mănăstirii, sub conducerea lui Ştefan Balş. A fost refăcută turla distrusă în 1802 şi au fost consolidate bolţile bisericii avariate la cutremurul din 1940.

Istoria recentă a mănăstirii şi chipul ei de astăzi se conturează începând cu anii 1971, când părintele Arhimandrit Damian Bogdan soseşte de la Mănăstirea Căldăruşani. Acesta va rămâne singurul vieţuitor timp de doi ani. Cu ajutorul şi influenţa Arhimandritului Gherontie Ghenoiu, duhovnicul Catedralei Patriarhale, care se retrage şi este înmormântat aici, şi ale monahului Gherasim Părăuşanu, care devine economul mănăstirii, sunt construite chilii noi, un paraclis, un arhondaric şi este restaurată biserica.

În condiţiile programului de demolări ale regimului comunist, ridicarea unui paraclis părea imposibilă, astfel că s-a recurs la o stratagemă. S-a cerut aprobarea pentru construirea unui turn de apă şi a unor anexe gospodăreşti, dar de construit s-au construit un paraclis (în turla cărui a fost amplasat turnul de apă) şi chilii. A urmat arestarea părinţilor Damian şi Gherasim, anchetați şi ameninţați cu pistolul la tâmplă. Dar, prin harul lui Dumnezeu, aceştia au fost eliberaţi, iar în 1986 au fost finalizate lucrările.

După cutremurul din 1977 care a afectat turla-clopotniţă de pe pronaosul bisericii, clopotele au fost mutate într-o clopotniţă nouă pe latura de sud-vest a zidului de incintă.

Restaurarea picturii s-a realizat între anii 1988-1993, de către o echipă de pictori condusă de Cornel Boambeş, pentru pictura interioară şi de către pictorul Dan Ivanovici, pentru pictura exterioară şi catapeteasmă. Turla, rezidită în 1962, a fost pictată în acest timp de Maria Popescu Dragomir.

Lucrarea cea mai importantă însă, pe care au împlinit-o părinţii Damian şi Gherasim a fost aceea de a fi modele de călugări nevoitori pentru ucenicii tineri şi de limanuri duhovniceşti pentru poporul însetat de harul lui Dumnezeu. Aceşti părinţi se odihnesc astăzi în cimitirul mănăstirii.

Continuator al părinților Damian și Gherasim, Ieromonahul Nicolae Marinescu avea să împletească misiunea duhovnicească cu cea administrativă, în calitate de stareț, între anii 2003 și 2005. Prețuit de oameni, de clerici și de ierarhi, Ieromonahul Nicolae Marinescu s-a dovedit a fi un duhovnic iscusit și bun orator în amvonul bisericii, călăuzind cu mult sârg pe cei doritori de mântuire. Nevoindu-se cu duhovnicia, părintele Nicolae s-a învrednicit de cununa anilor, adunând în salba vieții 100 de primăveri. A trecut la cele veșnice la sfârșitul anului 2015, înnobilat fiind de peste 75 de ani de slujire preoțească și 17 ani de nevoință monahicească.

Între anii 2005-2009, Mănăstirea ”Sf. Nicolae”-Sitaru a fost condusă de către Ieromonahul Siluan Ionașcu.

Din anul 2009, în ascultarea și demnitatea de stareț este rânduit Preacuviosul Părinte Protosinghel Natanael Haraga.

Prin osteneala obștii monahale, prin bunăvoința anumitor oameni de suflet, dar și prin concursul autorităților publice locale și județene, din anul 2009 s-au întreprins diferite activități culturale, educaționale și administrativ gospodărești, menite să pună în valoare acest așezământ de spiritualitate ortodoxă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.