Grota Fundul Peșterii, Buzău, România
În inima Munților Buzăului, în apropierea satului Nucu din comuna Bozioru, se află una dintre cele mai enigmatice și valoroase așezări rupestre din România: Fundul Peșterii. Această grotă, săpată în stâncă, este considerată cea mai veche așezare rupestră din Munții Buzăului și reprezintă un monument excepțional care deschide perspective nebănuite în cercetarea arheologică românească.
Fundul Peșterii datează din epoca bronzului, între secolele VI-IV î.e.n., și a fost folosită ca locuință și lăcaș cu funcții magico-religioase în preistorie. Arta parietală rupestră efectuată aici se evidențiază printr-o mare varietate de reprezentări, o adevărată arhivă istorică și de artă, toate realizate prin gravare, circa 140 păstrate, majoritatea arme, îndeosebi pumnale. Reprezentările de arme sunt unice nu doar în România, ci și în sud-estul Europei, având similitudini cu gravuri descoperite în Peninsula Iberică, Franța, Italia și Maroc. 
Potrivit studiilor, mica peșteră ar fi servit, în perioada preistorică, inițierii elitelor războinice, trecerii spre maturitate a tinerilor care urmau să devină mari luptători. Acest fenomen este foarte rar și nu-și găsește pereche printre cele aproximativ 12.000 de grote înregistrate în România.
Pe pereții grotei au fost identificate peste 200 de simboluri, realizate prin tehnica inciziei și a zgârierii. Acestea includ vârfuri de lănci, de săgeți sau sulițe, cu sau fără coadă de lemn, pumnale, dar și alte semne specifice artei rupestre preistorice. Printre cele mai interesante sunt inciziile în formă de pumnale de tip Akinakes, pumnale specifice culturii persane, care au fost împrumutate mai întâi de sciți, apoi de geto-daci.
Peste aceste gravuri preistorice s-au suprapus altele din epoca feudală, precum cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau litere chirilice, și ani. Astfel, se disting trei perioade de locuire: sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), Hallsttat-ul târziu (sec. VI-IV î.H.), și epoca feudală (sec. XIII-XIX).
În epoca medievală, grota a fost populată de mai multe generații de pusnici și călugări. Aici a luat ființă Schitul Profiru sau Porfirie, cu hram necunoscut sau cu hramul Vovidenia, perioadă în care peștera a suferit numeroase modificări. O firidă săpată în peretele vestic seamănă cu un altar închinat lui Audius, episcop exilat de Împăratul Constantin al II-lea, în timp ce crucile malteze amintesc de secolele IV-VI după Hristos.
Astfel, Fundul Peșterii a devenit un loc de refugiu și rugăciune pentru asceți și misionari creștini, fiind considerată cea mai puternică vatră sihăstrească după Dobrogea. Aceasta arată că unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică, formând o zonă sacră unde se adorau armele, apa și soarele.
Datorită importanței deosebite pe care o are acest monument preistoric, pentru o mai bună conservare, s-a hotărât blocarea accesului cu un grilaj metalic, de către Muzeul Județean de Istorie Buzău. Această măsură a fost luată după ce specialiștii au constatat că fragmente întregi din fresce au fost decupate și furate, printre imaginile dispărute fiind și reprezentarea, foarte rară, a unei mâini. 
Pentru cei interesați să afle mai multe despre această grotă, o sală dedicată Fundului Peșterii poate fi vizitată la Muzeul Chihlimbarului din Colți.
Fundul Peșterii din Munții Buzăului este un loc de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere arheologic, cât și spiritual. Această grotă unică oferă o privire fascinantă asupra vieții și credințelor oamenilor din epoca bronzului până în epoca medievală, fiind un martor tăcut al evoluției culturale și religioase din această regiune. Protejarea și conservarea acestui sit sunt esențiale pentru a păstra vie această parte importantă a patrimoniului nostru cultural.
