Mănăstirea Șinca Nouă
La începutul veacului al XVIII-lea, veac plin de frământări şi tulburătoare nedreptăţi pentru românii trăitori în Ţara Făgăraşului, în hotarul satului Șinca sunt consemnate, într-o serie de documente ale vremii, patru aşezăminte monahale: Mânăstirea din peşteră, aşezământul monahal de pe Valea Strâmbei, aşezământul monahal de la locul denumit „În Fătăcuine”, Mânăstirea Trestioara sau Valea Lărguţei.
Aceste aşezăminte monahale s-au păstrat, cu îndurare fără margini şi necurmată râvnă, în matca mersului rotund de viaţă ortodoxă şi atunci când, după Tratatul de la Karlowitz (1699), monarhia habsburgică a găsit cu cale să împuţineze bisericile şi mânăstirile ortodoxe româneşti, adevărate „cetăţi” apărătoare şi izbăvitoare pentru românii transilvăneni, deci şi pentru cei din Ţara descălecătorilor de Ţară Românească.
Duhul ortodoxiei a fost atât de puternic pe aceste locuri încât 88 de familii din Șinca, pentru a-şi păstra nealterată credinţa ortodoxă, au părăsit vatra satului şi au întemeiat ocină nouă pe moşiile lor îndepărtate, au întemeiat Șinca Nouă.
Mânăstirea Trestioara sau Valea Lărguţei sau Șinca Nouă poate fi datată, pe baza materialului ceramic identificat în urma săpăturilor arheologice, pe la mijlocul veacului al XVII-lea. Conscripţiile din secolul al XVIII-lea, deşi nu sunt prea generoase în privinţa informaţiilor referitoare la viaţa acestui aşezământ monahal, fac câteva menţiuni interesante.
Astfel, Conscripţia din 1748 îl menţionează pe călugărul Avram, preot al mânăstirii, din a cărei obşte mai făceau parte cinci călugări şi o călugăriţă. Apoi, Conscripţia din 1 758 aminteşte doi vieţuitori ai Mânăstirii din Valea Lărguţei: preotul Avram, iobag din Șinca, şi preotul Iosif, venit din Ţara Românească.
Rămânând fără vieţuitori, mânăstirea îşi încheie viaţa duhovnicească în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, biserica şi chiliile intrând treptat într-un proces de ruinare, dar păstrându-se, din neam în neam, vie amintirea acestui aşezământ. Nici nu putea fi altfel pentru păstrătorii frumoaselor boltiri ale trecutului şincan, Șinca Nouă fiind o comunitate cu vocaţia unui destin istoric. Oamenii au continuat să pomenească, cu pioşenie şi respectuoasă aducere-aminte, pe bunii biruitori mucenici din Lunca Mânăstirii.
Bunăoară, Nică al Stanii, adică Roman Ion din Șinca Nouă, a aşezat, din preaplinul dragostei sale faţă de Dumnezeu şi faţă de cei ce cu credinţă şi evlavie şi-au închinat viaţa lui Hristos Dumnezeu pe aceste locuri unde pământul este amestecat cu pulberea de trupuri româneşti, o cruce întru neuitarea lor.
În anul mântuirii 2009 a fost dată revenirii viaţa monahală în acest loc binecuvântat de mânăstire şi de pomenire, după ce mai bine de două veacuri s-a ridicat la cer, necontenit, curcubeul rugăciunii celei fără de sfârşit, iar la plinirea vremii, la data de 25 iunie a anului 2011, iar de la zidirea lumii 7519, a avut loc sfinţirea prin punerea de sfinte moaşte, a altarului Paraclisului închinat Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina şi Sfintei Mari Muceniţe Anastasia Romana de către Înalt Preasfinţia Sa Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, stareţ fiind Protosinghelul Matei Bilauca.
