Schitul Iezer, Vâlcea, România
Ascuns într-un cadru natural de excepție – în pădurile de pe muntele Cheia, la circa 20 km nord-vest de Râmnicu-Vâlcea și la doar 4–5 km de satul Cheia, în apropierea stațiunii Băile Olănești – Schitul Iezer se remarcă nu doar ca un obiectiv religios, ci și ca un loc impregnate de istorie, legendă și spiritualitate profundă.
Radu cel Mare (1377-1383) și fiul său Mircea cel Bătrân (1386-1418) sunt primii ctitori ai sfântului locaș. Schitul Iezerul vechi, nu se află chiar pe locul unde se găsește cel de astazi, ci mai sus cu vreo 500 m de peștera sfântului Antonie, căci cu trecerea timpului, acest schit s-a degradat, dar a fost refăcut, în anul 1559, de voievodul Mircea Ciobanu împreună cu soția sa, doamna Chiajna, fiica voievodului Petru Rareș (1527-1546).
După refacerea schitului Iezer, aici s-a adăpostit o mare obște monahală cu peste trei sute de călugări. O parte dintre aceștia trăiau viața de obște în mănăstire, iar alți călugări se nevoiau în sihăstrie, prin peșteri sau prin chilii, venind doar duminica și în zilele de sărbători să asiste la slujbele săvârșite în biserică.
În secolul al XVI-lea, structura a fost reconstruită, între 1552–1553 (finalizată în 1567–1568), de către Mircea Ciobanul împreună cu Doamna Chiajna. A fost o perioadă de prosperitate: existau peste 300 de călugări, jumătate trăind în comunitate, restul în chilii sau peșteri din împrejurimi.
Una dintre cele mai cunoscute legende spune că voievodul Mihai Viteazul ar fi ascuns vistieria la schit înainte să plece către Ardeal. După decapitarea sa la Turda, năvălitorii ar fi măcelărit cei 300 de călugări și ar fi luat comoara. Trei cruci săpate în stâncă – „Crucile Moșilor” – amintesc de acest sacrificiu tragic pe care localnicii l-au marcat prin durere și credință.
O altă versiune plină de dramatism și trădare o implică pe fiica mai mare a lui Mircea Ciobanul, care, supărată că nu i s-a respectat ordinea căsătoriei, ar fi fugit în Ardeal, iar soțul ei (nobil ungur) ar fi ordonat masacrul pentru a pătrunde în comorile ascunse în ziduri.
În secolul al XVII-lea, Cuviosul Antonie a ales viața pustnicească la Iezer. Sub îndrumarea episcopului Ilarion al Râmnicului, el a redeschis schitul între 1693 și 1705, punându-și toată averea și sudoarea în refacerea chiliilor și a bisericii – ctitoare veritabilă a acestei etape.
A săpat o peșteră în stâncă – și un paraclis – unde s-a nevoit timp de 28 ani, în singurătate, până la moartea sa la vârsta de 92 ani, în 1720. A fost pictată biserica între 1715–1720 de ieromonahul Nicolae. A fost canonizat în 1992 și prăznuit în fiecare 23 noiembrie, iar moaștele sale se păstrează cu evlavie în paraclisul nou al schitului.
Din 1948, aici a fost înființată obștea de maici, păstrătoare a vieții monahale tradiționale. Între 1996–1999, s-a construit o nouă biserică cu hramurile „Schimbarea la Față” și „Sfântul Antonie de la Iezer”, lângă cea veche dedicată „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.
Biserica veche are plan în formă de navă, fără turlă, cu un brâu median decorat, nișe cu icoane, o catapeteasmă zidită și picturi în frescă mult păstrate în ciuda timpului.
Schitul Iezer din Vâlcea este un spațiu unde istoria, tragicul, legendele și spiritualitatea se împletesc într-un loc de mare forță duhovnicească. De la ctitorii medievali, trecând prin martiriu, nevoință pustnicească și renaștere monahală, până în prezent, acest colț de liniște rămâne un reper de credință și cultură românească.
