Manastirea Stavnic

Mănăstirea Stavnic este o mănăstire de călugări din localitatea Schitu Stavnic, comuna Voineşti (judeţul Iaşi), aflat la o distanţă de 22 km SV de municipiul Iaşi. Mănăstirea datează din anul 1727, fiind abandonată după cel de-al doilea război mondial, când a fost bombardată. În anul 1993, mănăstirea a fost reînfiinţată pentru început ca schit.

Mănăstirea Stavnic este o mănăstire de călugări din localitatea Schitu Stavnic, comuna Voineşti (judeţul Iaşi), aflat la o distanţă de 22 km SV de municipiul Iaşi. Mănăstirea datează din anul 1727, fiind abandonată după cel de-al doilea război mondial, când a fost bombardată. În anul 1993, mănăstirea a fost reînfiinţată pentru început ca schit.

Ansamblul Mănăstirii Stavnic a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, fiind alcătuit din următoarele 3 obiective: Biserica „Vovidenia” – datând din jurul anului 1727, Clădirile anexe – datând din secolul al XVIII-lea, Zidul de incintă – datând de la începutul secolului al XVII-lea.

Deşi în aceste locuri a existat o viaţă monahală încă din vremea domniei lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), mănăstirea este cunoscută abia de la începutul secolului al XVIII-lea (pe la 1727), când a fost întemeiată de către medelnicerul Constantin Cocoranul, care ulterior s-a şi călugărit aici, luându-şi numele monahal de Calistru. Iniţial era aşezată în mijlocul pădurilor din sudul Iaşilor, având hramul Vovidenia (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului).

În anul 1766, conform unui document consemnat de istoricul Nicolae Iorga, urmaşii ctitorului, Hagi Dumitru, fiul Serafinei, Zoiţa, fiica ei, şi Toader Nacu, au închinat Schitul Stavnic Mănăstirii Sfântul Spiridon din Iaşi. În jurul anului 1772, după informaţiile furnizate de acelaşi istoric, Mănăstirea „Sf. Spiridon” din Iaşi aloca anual călugărilor de la schit sume de bani necesare pentru întreţinere. În jurul schitului s-a înfiinţat un sat cu acelaşi nume.

Schitul este citat în Ţinutul Cârligăturii în anul 1772, apoi de către generalul maior rus de origine germană Frederick William von Bawr, care a servit în armata rusă în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, în lucrarea sa „Carte de la Moldavie pour servir à l’Historie militaire de la guerre entre les Russes et les Turcs”, publicată la Amsterdam în anul 1783. De asemenea, în anul 1820, este menţionat într-o altă lucrare ca fiind „Schitul lui Atanasie” în 1820.

Biserica (cu hramul „Vovidenia”) avea o arhitectură în plan simplu, cu pronaosul boltit în semicilindru şi naos cu o turlă, existând şi o turlă şi deasupra pronaosului, începutul scării de acces spre acesta fiind şi acum vizibil. Intrarea în biserică se făcea prin partea de nord a pronaosului. Naosul şi pronaosul erau separate printr-un perete cu două arcuri trilobate cu acoladă şi cu un stâlp în axă. Faţadele sunt împodobite cu arcade oarbe şi cu ocniţe în acoladă, iar ferestrele erau în arc trilobat. Pe peretele din partea de sud a pronaosului se află şi astăzi o gropniţă cu un arc trilobat.

Printre obiectele vechi ale bisericii schitului menţionăm o Evanghelie donată de către Chiriţă Lăcătuşu din Iaşi la 5 martie 1728, un prologar donat de postelnicul Constantin Bivol în 1736, un potir din 1819 etc.

„Schitişoru nostru”, după o consemnare pe o carte din 1736, a fost găsit părăsit şi în ruină în deceniul al IV-lea din secolul al XX-lea (în 1933 mai precis) de către inginerul constructor şi istoricul de artă veche Gheorghe Balş (1868-1934).

A funcţionat ca schit de călugări până la începutul celui de-al doilea război mondial, când prin decizia mitropolitană nr. 37 din 31 decembrie 1941, schitul a fost dezlipit de Parohia Bogdăneşti şi făcut de sine stătător, dar decizia nu a intrat în vigoare ca urmare a faptului că schitul ducea lipsă de mijloace proprii de existenţă. Biserica a fost bombardată în perioada celui de-al doilea război mondial, rămânând numai cu pereţii laterali.

În anul 1947, biserica schitului a trecut în patrimoniul Parohiei Slobozia în raza căreia se afla. În anii ’80 ai secolului al XX-lea, locuitorii din satul Schitul Stavnic au construit cu mari sacrificii o biserică modestă din chirpici, în apropiere de vechea biserică.

În anul 1993, mitropolitul Daniel Ciobotea al Moldovei şi Bucoinei a reînfiinţat schitul cu hramul „Vovidenia” („Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” – 21 noiembrie), ca paraclis mitropolitan, sub directa coordonare administrativă şi economică a Centrului Eparhial Iaşi. În anul 2005, schitul a ieşit de sub administrarea directă a Mitropoliei, devenind mănăstire autonomă.

Schitul are o obşte de călugări, care are scopul să reînvie viaţa monahală în acea localitate. S-a construit un corp de chilii din lemn alături de atelier, precum şi o casă monahală.

Mănăstirea are un gater de tăiat buşteni şi un atelier de tâmplărie (administrat de către Ocolul Silvic Mănăstirea Neamţ a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei) şi de ceramică, precum şi o cărămidărie. S-a înfiinţat o livadă şi o mică fermă agrozootehnică şi s-a amenajat un iaz. În prezent, se află în faza de construcţie o a treia biserică, în formă de cruce şi de dimensiuni mai mari, precum şi reconstrucţia bisericii vechi, aflată în faza de proiect.

Hramul schitului este sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir (prăznuită în fiecare an la data de 26 octombrie). În anul 2006, slujba Sfintei Liturghii a fost celebrată chiar de către mitropolitul Daniel Ciobotea.

[om_gmap zoom=”9″ lat=”47.06929522749461″ lng=”27.38910276966635″ marker=”https://www.trecator.ro/wp-content/uploads/2015/08/17.png” ]

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.