Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea, România

Ascunsă între pădurile dese ale Munților Căpățânii, Mănăstirea Frăsinei este un loc cu totul aparte, nu doar prin frumusețea sa naturală, ci mai ales prin rânduiala sa unică. Situată în județul Vâlcea, în comuna Muereasca, lăcașul este cunoscut drept „Athosul românesc” – un supranume câștigat prin strictețea vieții monahale și regula care interzice accesul femeilor în incinta mănăstirii.

Mănăstirea a fost înființată în secolul al XVII-lea, în jurul anului 1670, de către călugării români care s-au retras în această zonă pentru a duce o viață de sihăstrie. Numele „Frăsinei” provine de la un izvor de apă minerală situat în apropiere, cunoscut pentru proprietățile sale terapeutice. Denumirea mănăstirii vine de la copacii de frasin care populau din abundență zona.

Dar cel mai important moment din istoria Frăsineiului a avut loc în secolul al XIX-lea, odată cu vizita Sfântului Calinic de la Cernica, pe atunci episcop de Râmnic. Impresionat de liniștea și retragerea locului, acesta a decis să refacă biserica și să impună reguli stricte de viețuire monahală, inspirate din tradiția Muntelui Athos.

Complexul monahal este format din mai multe clădiri, printre care biserica mare, chilii pentru călugări și o bibliotecă. Biserica principală, dedicată Adormirii Maicii Domnului, impresionează prin arhitectura sa tradițională și prin icoanele valoroase care împodobesc interiorul.

In nuvela „Behaviourism”, scriitorul credincios Vasile Voiculescu – neintrecut creator de atmosfera – zugraveste o intamplare petrecuta intr-un schit de maici, numit „Vodesele”, desprins din imaginatia si inventivitatea sa bogata, un locas „cu strasnicie oprit sa calce in el picior de barbat, de orice soi ar fi fost, nu numai om.”

„Nu puteau intra acolo decat muieri, adica pe langa femei, se primeau pisici, gaini, vaci, oi si altele de aceeasi categorie”. Desi intamplarea respectiva este foarte palpitanta si demna de relatat, nu vrem a ne interpune intre autor si cititor, lasand pe seama acestuia din urma sa o lectureze, de va dori, in original. Noi ne vom multumi doar sa precizam ca mai multe elemente legate de cadrul natural dumnezeiesc de feeric, de atmosfera monastica atat de pregnanta de acolo si mai ales de mentiunile citate mai sus in ghilimele, aduc in sipetul memoriei noastre spatiul propriu manastirii Frasinei sau Frasinet – adica multime de frasini.

Cel care a refondat-o intre 1860 – 1863 (la cinci ani inaintea plecarii sale la Domnul), Sfantul Calinic cernicanul, a pus cu mana sa pe poteca, la un kilometru de manastire, o placa de marmora alba cu aceasta inscriptie: „Pentm linistea monahilor si odihna manastirii e oprit a trece mai sus de aceasta placa picior de femeie”.

Bine a facut Sfantul, vor spune cei intoxicati de expansiunea feminina… Ideea fiintarii si pe pamantul Principatelor Romane (aflate alunci in fierberea Unirii) a unui locas monastic in care sa se respecte cu rigurozitate Pravila de la Sfantul Munte Atos, nu putea veni decat din partea unui vajnic nevoitor pe taramul isihiei rugaciunii neintrerupte, a unui ardent iubitor de toate cele ale schivniciei. De la inaltimea sceptrului sub care s-a desavarsit Unirea Principatelor, Al. I. Cuza, cel zgarcit in laude, avea sa spuna acestea: „Episcopul Ramnicului, Calinic, este adevaratul si sfantul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este in toata lumea”.

Iar indragitul nostru scriitor, Valeriu Anania, care, dupa a noastra stiinta, nu si-a facut niciodata socoteli sa ajunga la randu-i arhiepiscop, gandea acestea de la modesta sa masa de scris din dealul Varatecului despre Sfantul Episcop Calinic: „sa porti coroana de aur si carja de argint, dar sa ramai nesmintit in simplitatea calugariei, iata un munte de spiritualitate concentrat intr-o mana de pamant”.

Pe timpul celor 18 ani de episcopat, Sfantul Calinic a mai ctitorit inca sase biserici, inclusiv Biserica Episcopala a Ramnicului, aproape toate cu respectarea in stil a unei anume sobrietati, cu mai multa preocupare pentru transparenta spirituala a spatiilor si mai putina cu privire la canoanele de monumentalitate si estetica exterioara. In ceea ce priveste biserica vechiului schit de Ia Frasinei, aceasta a fost durata de catre doi sihastri bulgari, Ilarion si Stefan pe la anul 1710 si reconstruita la randu-i, dupa 50 de ani, prin grija a doi credinciosi ramniceni.

Timp de peste 60 de ani, intre 1787 – 1848, acest schit a fost insa abandonat. Prin respectarea inscriptiei testamentare de pe marmora cea alba a Sfantului Calinic, manastirea Frasinei dainuieste pana in zilele noastre ca un locas de mare liniste si reculegere duhovniceasca, singura manastire din tara exceptata de la vizitarea persoanelor de sex feminin si tot singura care sa fi fost exceptata, printr-un decret special, de la efectele Legii asupra secularizarii averilor manastiresti din decembrie 1863.

Mănăstirea Frăsinei este cunoscută pentru respectarea tradițiilor monahale stricte. Călugării de aici urmează un program zilnic de rugăciune, muncă și studiu, menținând vie spiritualitatea ortodoxă autentică. De asemenea, mănăstirea este renumită pentru practicarea tăcerii (silențiu), un obicei care ajută la aprofundarea rugăciunii și a meditației.

Mănăstirea Frăsinei este singurul așezământ ortodox din România unde accesul femeilor este interzis printr-un așa-numit „legământ de blestem” scris de Sfântul Calinic. Pentru a respecta această regulă, s-a ridicat o bisericuță mai jos, în apropierea drumului de acces, destinată femeilor și vizitatorilor care nu pot urca spre mănăstirea principală. Pe acest drum există o bornă de piatră care avertizează clar: „Femeile nu pot trece mai departe”.

Acest obicei, deși poate părea rigid în zilele noastre, face parte din identitatea mănăstirii. Este văzut de călugări drept o formă de păstrare a curăției și a liniștii sufletești într-un spațiu dedicat total rugăciunii și vieții ascetice.

Biserica mare, ridicată între 1860–1863, poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului” și este un exemplu de sobrietate și armonie arhitecturală. Construcția este din zid și a fost pictată în frescă, iar clopotnița, chiliile și alte anexe creează un ansamblu monahal compact, dar impresionant.

Un element distinctiv este atmosfera profundă și serioasă din interior. Nu există bănci pentru credincioși – toată slujba se petrece în picioare, cu capul plecat și în liniște, asemenea celor de pe Muntele Athos. Cântările sunt psaltice, rostite în grai bizantin, iar slujbele de noapte (vecernii, utrenii) se oficiază cu regularitate.

Mănăstirea Frăsinei nu este un obiectiv turistic în sensul clasic. Este un loc viu, unde viața călugărilor se desfășoară în post, rugăciune și tăcere. Nu se permit fotografii în interior, nu se organizează tururi ghidate și nici nu se promovează comercial.

Mulți credincioși vin aici pentru rugăciuni speciale, spovedanie, sfat duhovnicesc sau participarea la slujbele de dezlegare – un tip de rugăciune pentru cei apăsați de greutăți, probleme sufletești sau tulburări lăuntrice. Călugării primesc cu bunăvoință pe oricine vine cu smerenie și dorință sinceră de a se apropia de Dumnezeu.

Mănăstirea Frăsinei este mai mult decât un lăcaș de cult – este un spațiu de întâlnire cu liniștea, cu tradiția autentică și cu nevoia profundă de reculegere. Nu este un loc pentru toți, dar este un loc esențial pentru cei care caută cu sinceritate sens, echilibru și har.

Dacă vreodată simți că lumea devine prea agitată, că totul se mișcă prea repede, Frăsineiul îți oferă o pauză – una tăcută, profundă și vindecătoare.