Mănăstirea Hurezi, Vâlcea, România
Este așezată în partea de nord a județului Vâlcea, pe drumul național DN 67 Râmnicu Vâlcea – Târgu Jiu, la poalele munților Căpățânii, străjuită de codrii, într-un loc plin de farmec și singurătate, a cărui liniște o tulbură doar cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri și al mănăstirii.
Construcția principală, dedicată Sfinților Împărați Constantin și Elena, este emblematică pentru stilul brâncovenesc, cunoscut pentru puritatea și echilibrul formei, desăvârșirea detaliilor sculptate și frumusețea compozițiilor pictate. Biserica este în formă de cruce, cu lungimea de aproximativ 32 metri și înălțimea de 14 metri. În pridvor și pe fațade se pot observa arcade și detalii ornamentale inspirate din Renașterea târzie, cu sculpturi din marmură și firide decorative
Printre mănăstirile monumente istorice, care împodobesc pământul românesc, Mănăstirea Hurezi este considerată, împreună cu schiturile sale, cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru „stilul brâncovenesc”.
Ansamblul din Hurezi nu se rezumă doar la biserica centrală. În cadrul mănăstirii se află: turnul clopotniță, palatul domnesc, chilii, trapeza și zidul de incintă, ridicate între 1692–1697. În jurul complexului s-au realizat, de-a lungul timpului, clădiri adiacente, cum ar fi bolnița (Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorită de soția domnitorului în 1699), schitul Sfinții Apostoli (1698), schitul Sfântul Ștefan (1703) și paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” (1697).
Cand, in 1660, Constantin Brancoveanu hotaraste ridicatea manastirii Horezu ca loc de inchinare si apoi de veci pentru el si alor sai, se afla doar in al doilea an de domnie si mai avea in fata-i, pana la jertfa care-l va trece intru ceata sfintilor, inca 23 de ani.
Depresiunea Horezului, ce i-a atras inca de pe vremea cand detinea demnitatea de spatar, era, ca si astazi, o zona bogata in livezi incantatoare si paduri de fagi, protejata la nord de culmile Capatanii iar la sud de Magura Slatioarei.
Toponimul de Horezi sau Hurezi este o varianta moldoveneasca pentru huhurezi, pasari care traiau in numar mare pe aceste meleaguri la acea data. Se povesteste chiar, ca pentru a nu atrage atentia turcilor asupra inaltarii unui nou edificiu crestin (care va arata in cele din urma ca o adevarata cetate cu turnuri si cu trainice ziduri de aparare), mesterii tocmiti de Brancoveanu isi sincronizau zilnic momentele de inceput si de incetare a lucrului la manastire cu primele si ultimele strigate ale acestor pasari nocturne.
Biserica mare, cu hramul Sfinilor Impitrati Constantin si Elena, a fost sfintita inainte cu patru ani de incheierea lucrarilor, la 8 iulie 1693 de catre un impunator sobor de arhierei si preoti, infrunte cu Episcopul de atunci al Ramnicului, Ilarion si Mitropolitul Teodosie.
De fata a fost intreaga familie a Brancovenilor iar cel care va stareti peste noua ctitorie timp de 30 de ani, va fi fost arhimandritul Ioan.
Din punct de vedere tipologic, Biserica manastirii Horezu are mai multe similitudini cu Biserica de la Curtea de Arges. Om de superioara cultura (se spune chiar ca dupa Dimitrie Cantemir ar fi fost cel mai cultivat voievod al nostru din toate timpurile), Constantin Brancovaanu se adapase la inalteie scoli ale Constantinopolului si Padovei, situatie oglindita in noua ctitorie printr-o fericita armonizare a stilului si traditiilor artistice de sorginte autohtona si bizantina cu motivele omamentale specifice umanismului Renasterii si barocului occidental, fenomen artistic prin care ia nastere de fapt stilul brancovenesc.
La aceasta „cea mai frumoasa ctitoriei brancoveneasca si cea mai completa si complexa asezare monastica din tara noastra, uvertura wagneriana a epocii brancovenesti” si-au adus aportul, alaturi de romanul Manea – zidarul- si Istrate – lemnarul – si mesteri straini, Constantinos – mare zugrav grac – si Vucasin Caragea- sculptor pietrar (sarb).
Activitatea a doi dintre acestia, Constantinos si Vucasin nu a ramas doar la ducerea pana la bun sfarsit a operei de la Horezu; sub indrumarea lui Constantinos, la adapostul acestei manastiri a luat fiinta o veritabila scoala a zugravilor.
Au fost zugravite in spiritul noului stil brancovenesc promovat de aceasta scoala, mai multe biserici de mir si de manastiri, printre care: Sf. Nicolae din Fagaras, Surpatele, Govora, Polovragi, naosul Coziei, pridvorul Bistritei valcene, Saracinesti, Papusa, Sf. Dimitrie din Craiova.
Despre aceste fresce, bizantinologul Ch. Diehl, prieten pretuit de Iorga, a spus ca „sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta romaneasca si, in acelasi timp, ele dovedese continuitatea artei romanesti si a artei bizantine, ele arata stralucirea extraordinarai ce o da artelor domnia lui Constantin Brancoveanu”.
Asupra aceluiasi subiect, un alt critic de arta A. Baltazar (in Frescurile de la Hurezi) se pronunta dimpotriva: „raiul ,si iadul din frescele de la manastirea Hurezi, apreciaza el, sunt copilaresti ca conceptie si de tot rudimentare ca executie…”.
Pe de alta parte, Vucasin Caragea, sculptorul, a initiat la randu-i in arta modelarii de portale, de lespezi funerare, stalpi de pridvor etc., mai multi mesteri locali, generand si el o scoala pentru posteritate.
Manastirea Horezu nu a fost ca sa le fie Brancovenilor de necropola asa cum ei si-au dorit-o; Dumnezeu, care scrie drept dar cu mana stanga a avut cu ei un plan cu mult mai inalt un plan datorita caruia intreaga noastra natiune va fi mai bine cunoscuta in lume ca un popor al demnitatii si al sfinteniei.
„A zabovit doar pentru ultima oara, preciza stareta de la Horezu, intre aceste ziduri, inainte de a porni pe drumul Stambulului -pentru el un drum fara intoarcere – ctitorul stantului locas de cult, slavitul voievod Constantin Brancoveanu”.
În 1993, UNESCO a înscris Mănăstirea Hurezi în Patrimoniul Mondial, considerând-o un „capodoperă a stilului brâncovenesc”, apreciat pentru echilibrul arhitectural, bogăția detaliilor sculptate și spiritul artistic al epocii.
Mănăstirea Hurezi este mai mult decât un loc de cult; este un monument al culturii și spiritualității românești, o armonie de piatră, artă și credință. Clădită din dorințele inimii unui domnitor devotat și continuată de generații de artiști și cărturari, astăzi strălucește ca un simbol al frumuseții și rezistenței într-o lume în continuă schimbare. O vizită aici te poartă într-un alt timp — unul al sensului, al armoniei și al creației senzaționale.
