Mănăstirea Eroii Neamului Guranda, Botoșani, România
Ascunsă într-un loc retras al județului Botoșani, la aproximativ 40 km de municipiul cu același nume, Mănăstirea Eroii Neamului Guranda poartă o poveste țesută din credință, sacrificiu și renaștere.
Fondată în 1945 de către Maica Teodora Voloșincu, mănăstirea a fost ridicată cu sprijinul oamenilor simpli, copleșiți de durerea pierderii în război. Constituind un gest de respect pentru cei căzuți pe front, biserica a fost ridicată în memoria eroilor neamului, iar acest demers a fost susținut aproape în întregime prin colectă publică.
Întemeiată imediat după război, în 1945, de către Maica Teodora Voloșincu (devenită apoi și stareța așezământului) a fost la început închinată memoriei eroilor neamului. Fondurile au provenit aproape integral din colectă publică.
Viața așezământului a fost însă abrupt întreruptă la sfârșitul anilor ’50, când regimul comunist a emis Decretul 410/1959. Prin aceasta, autoritățile au început să închidă și să demoleze lăcașuri de cult în întreaga țară – Mănăstirea Guranda nu a făcut excepție: maicile au fost alungate, iar biserica a fost surpată până la temelie. Rămășițele singure – câteva cărămizi și o cruce în pământ – au rămas martorii unei tăceri impuse de o epocă leneșă în exprimările sufletești.
După decenii de tăcere și suflete zdrobite, revoluția din 1989 a readus speranța și puterea de a visa din nou. Maica Teodora s-a întors și a pornit o nouă colectă, care a culminat cu ridicarea unei biserici simple, sfințite în 1991. În jurul ei, au fost construite chilii modeste, dispuse în forma unui patrulater – o modalitate simbolică de a înconjura biserica cu rugăciune și comunitate.
În anul 2012 a fost nevoie ca această biserică să fie demolată din temelie și, din iunie același an, au început lucrările de rezidire a unei alte biserici, pe același amplasament, tot din cărămidă și cu pridvor deschis, dar mult mai trainică și mai frumos proporționată, în stil moldovenesc, cu acoperiș cu șarpantă largă și turlă pe naos.
În prezent, Mănăstirea Guranda găzduiește un obște frățească de aproximativ 15 maici, conduse de Stavrofora Gabriela Turicianu începând cu 2007. Dintre acestea, trei provin chiar din obștea inițială care a trăit acolo înainte de desființare, revenind la locul natal după decenii de pribegie religioasă.
Prin evoluția sa, mănăstirea reflectă două mari epoci ale României: un gest de recunoștință postbelică, urmat de represiune comunistă și, în cele din urmă, renaștere după 1989. În jurul ei există o viață spirituală simplă, axată pe rugăciune și muncă fizică, dar și pe păstrarea unei memorii pentru generații: memoria eroilor, memoria unei femei vizionare și sacrificiul unei societăți în căutare de sens.
Despre Maica Teodora, sursele istorice și relatările locale oferă o imagine puternică. Născută în anii interbelici, a trecut prin foametea și devastarea celui de-al Doilea Război Mondial. Rămasă cu un simț puternic al chemării, s-a călugărit și a dedicat ani din viața ei artei construirii spirituale comunitare, începând cu un schismic demers care părea imposibil: ridicarea unei mănăstiri după război, cu resurse modeste. A fost descrisă ca “o adevărată muceniță, o stavilă împotriva comunismului, o ființă puternică, veselă, iubitoare de oameni”.
După demolarea din 1959, maica nu a clacat. A continuat să lupte pe căi birocratice, cu acte, scrisori și destăinuiri – toate fără ecou până după 1989. Dar și după reîntemeierea oficială din 1991, ea a rămas un punct fix al comunității, continuând și mai departe să sprijine ctitorirea altor biserici în zonă. A trecut la Domnul la începutul anului 2007, în liniște și împăcare, lăsând drept moștenire o lucrare născută din durere, transformată în speranță și rugăciune.
Azi, vizitatorii găsesc la Guranda o atmosferă liniștită, ruptă de tumultul urban. Zidurile noului lăcaș, chiliile modeste și clopotnița – toate alcătuiesc un ansamblu restrâns, dar încărcat de semnificație. Hramul – “Sfânta Treime” – adună comunitatea la hramuri arhierești în fiecare an, marcând prezența vie a Bisericii în viața locală.
În plus, locația accesibilă – la doar 40 km pe DN29D, apoi un drum secundar de 2 km – o face ideală pentru pelerinaje: fie rugăciune personală, fie excursii coordonate . Intrarea este liberă, iar ospitalitatea a obștii îi conferă un plus de căldură.
